Soldatul prerafaelit

Soldatul prerafaelit

Răzvan Ionescu

Poezia lui Răzvan Ionescu are toate şansele de a deveni arhicunoscută, de-a dreptul populară. Este o calitate şi un neajuns. Se poate să fii sentimental şi rebel în acelaşi timp? El adevereşte: da! Nu poţi să te abţii a îngâna această muzică: "Ploaia toamnei plouă/şuşotind nimicuri/risipind prin streşini/picuri, picuri, picuri"

Ecouri de romanţă infiltrate în straturile cele mai adânci ale fiinţei, încercând şi reuşind fără strădanie să renască permanenţa noastră nostalgic-sentimentală, fără, Doamne feri, a fi cumva păşunistă. Peşti zvelţi înoată în apa lor proprie - sursa - inspiraţia - nu are de a face cu artificialitatea vreunui acvariu, oricât de fascinant ar putea fi acesta. Adolescenţă perpetuă ca o ploaie uriaşă, nemişcată peste cu totul neîngereştile noastre mişcări. Iar eu nici măcar nu ştiu dacă te cunosc. "Pe meleagurile mele /acum se face ziuă, /şi suntem în sfârşit /în noiembrie" (Amarul chip) Tot ce ştiam despre suferinţă se preface în dragoste sub inspiraţia îngerului transfigurator, a toate izbăvitor :" - o minune ratată - " spune el, dar se va răzgândi în curând: "Stau ascuns printre muşcate /Dându-mi viaţa înapoi /Când aveam doar dinţi de lapte/Şi doar vise de război" ("Şah") Ce mai putem să spunem? "So beat it" şi Nichita Stănescu, Muzica este mereu inenarabilă. Poezia lui Răzvan Ionescu este impregnată de forţa daimonilor pe care îi reprezintă: între tinereţe şi maturitate nu există altceva decât dragostea nesfârşită.

Ceea ce poate să îmi placă în această poezie dincolo de perfecţiunea ei formală este faptul că eroul liric nu se vitejeşte, nici nu încearcă să se încarce liric artificial, se recunoaşte învins cu demnitate: "Rătăcit prin firul ierbii /Şi aflat în pod cu fânul /Unde joacă şah doar timpul /Viaţa, calul şi nebunul" (tot "Şah")

Timbrul poetic rămâne unic dincolo de orice ecouri: spaima de moarte reprimată şi întârziată prin erotism. Iar erotismul este unul mai degrabă al preludiului decât al orgasmului insistent, perpetuu, până la a deveni insuportabil: "E timpul să plec /e timpul s-ascund /o iubire frumoasă /sfârşită rotund" ("Septembrie"). Poţi să îţi pierzi viaţa din dragoste, este avertismentul subiacent: ("Obiecte pierdute") « Flori pe geam, în noi ninsori /Soartă a în-zadarului /Din ceşcuţe bem licori /De la curtea ţarului /Fruntea-i o povară grea /Şi sfârşitul la-nceput /Aerul din preajma ta /Mă conjugă la trecut /Cristalinul tău împarte /Visele de la vopsit /Le-am pătat în somn cu moarte /Un albastru bănuit /Cel ce nu e, e din nou /Printre pleoape în culori /Tâmpla ta îmi e ecou /Visele îmi sunt din flori /Orele vor fi imagini /Ce se zbat în ochiul-şbilţ /Albul de pe străzi şi pagini /Ne va adormi în jilţ /Tu albastru, eu devreme /Stăm la porţile tăcerii /Sufletu-mi devine Mozart /Paşii tăi devin Salieri /Şi mi-e frig şi îmi e toamnă /Buza ta, un palid nimb /Îmi şopteşte că e o doamnă /M-a pierdut pe lângă timp ».

Dragoste pierdută, recâştigată? Nu, omniprezentă. Rescrisă mereu, cu un scris de copil, un umil abecedar reînvăţat, cu asta ne educă, cu vocea lui suav-baritonală, Răzvan Ionescu. Că este un foarte bun recitator, este treaba lui. A noastră. Pentru mine, cel mai bun recitator, cel puţin al propriilor poezii, este George Bacovia (însă cu el n-am mâncat cartofi prajiţi, pe undeva pe lângă Biserica Neagră) (Nici măcar nu ştiam că este poet) Dar mama ştia că eu pot fi? Cine şi-ar fi dorit-o? Mama lui Ozzi Osborne ce şi-ar fi dorit! Cele mai pertineste rânduri despre poet le scrie Ioana Diaconescu:"Farmecul dezinvolt al versurilor lui Răzvan Ionescu vine, cel mai ades, din desuetitudine: asumată cu o subtilă ironie, aceasta conturează o artă poetică distinctă."

Nu este nicidecum erupţia unui talent, este confirmarea lui: "M-aştept pe mine, /asta e tot. /O lungă aşteptare, /eu cu el /şi dincolo cerul." ("Mansio" sau locul unde rămâne cineva") finalul fiind formidabil: "Locul unde rămâne cineva e ca un strigăt." Nu există viitor pentru acest tip de poezie; există doar prezent perpetuu. Radu Stanca nu ar fi scris altfel: "Un falnic prinţ din cronici ori balade". /"Casa-ţi mirosea dulce a icoană" /Candelă nestinsă, fir de busuioc /Maica îmi spăla sufletul de rană /Prefăcându-mi viaţa-n ploaie de noroc".Uşor atribuibile lui Ioan Alexandru întâiul, aceste versuri intră în contradicţie cu cele erotice sau, să le spunem, de dragoste; totuşi poetul păstrează per total o unitate integratoare, ca în "Cântarea Cântărilor": "Înainte de a întâlni oceanul ochilor ei pluteam în derivă. /Întocmai unei păsări rătăcite de vânt /orbită de soare şi orizonturi mişcătoare." Sau /"Mâinile tale mă caută /fruntea ta mă caută /trupul tău mă caută..."

S-ar putea ca Răzvan Ionescu să devină prin duioasa lectură pe care o merită unul dintre poeţii de neocolit ai sec XXI, din limba română, unul din cei mai cantabili: “Şi-ai avut la praznic rugă de vlădică /Murmur de priceasnă - pregătindu-ţi mire /Pe Iisus drăguţul pe care de mică /L-ai peţit în firul tors la mânăstire /Veacul s-a întors pe cealaltă parte /Şi aşteaptă, poate, de la noi, poveşti /Toarse lin de şapte fuse-ntre muşcate /De pe prispa unde astăzi nu mai eşti /Te-ai mutat la deal într-o casă veche /Lângă bradul iernii ce ne-a despărţit /Ochii tăi albaştri nu-şi găsesc pereche /Cele şapte fuse au încărunţit /Veacul tău de rugă dulce la icoană /A scurs dintre buze fir de busuioc /Maica mea de iarnă sufletul e-o rană /Tors de viaţa asta numai nenoroc ».

Vai, toba plină de praful uimit şi uimitor al scenei! Praful alb al veşniciei. Clovnii ei superbi. Din crevasele sentimentelor comunicate de poezia acestui om se înalţă aburii irizaţi, aproape palpabili, ai poeziei. Ai sângelui şi ai imaginaţiei retroactive.

În poezie, cât mai aproape de desăvârşirea ei. Nu, nu există decât prezentul din viitor. „Primăvara, oamenii se bucură atunci când lumina soarelui începe să încălzească pământul; lumina caldă a soarelui de primăvară este un lucru bun, de dorit. Dar oare pentru ce anume?(...) pur şi simplu, este bine să existe viaţă - este bună în sine” (Immanuel Kant - Metafizica moravurilor) Este bine să existe, să se simtă absolut poezia. Nu există loc, doar poetul sfinţeşte locul. Hamletian şi singur, singur şi frumos, iată-l!

Mircea Doreanu