Gabriel Stan: „Oglinzi secrete”, Braşov, Ed. Kron-Art, 2010

Gabriel Stan: „Oglinzi secrete”, Braşov, Ed. Kron-Art, 2010

La final de an 2010, mereu (plăcut) surprinzătoarea editură Kron-Art ne îmbie spre lectură cea mai recentă apariţie, „Oglinzi secrete”, sub semnătura artistului plastic Gabriel Stan. Şi n-am folosit întâmplător un verb cu referent gastronomic, întrucât lucrarea e de la prima la ultima copertă o „delicatesă” de paratextualitate; o carte cu adevărat frumoasă, mai simplu spus. Concepută ca un triptic („Argument pentru oglinzi secrete”, „Oglinzi secrete”, „Esenţe trunchiate în doze semiotice de arheologie spirituală”), lucrarea - doar aparent eterogenă - manifestă o unitate de profunzime care ţine de sinestezia autentică: „Doar pictura, muzica bună şi poezia adevărată pot face curat în sufletul omului”. Demersul cathartic al autorului se vrea totodată o invitaţie în „biblioteca secretă”, în „Troia de unde/ soarele nu mai răspunde” într-un sublunar oniric evocându-i pe Nerval sau Lautréamont. Iluzia referenţială , baletul magic dintre realitate şi ficţiune, dezvăluirea acelui „dincolo de lume” enigmatic – iată tot atâtea atribute ale oglinzii, dar nu orice oglindă, ci una secretă , aş îndrăzni să spun ezoterică, în care îţi trebuie o mare doză de curaj sau dimpotrivă, candoare (vezi dedicaţia de pe pagina de gardă) pentru a te privi. Punctul de pornire e, desigur, unul liric („Drumul oricărei arte începe cu poesis-ul”), dar punctul terminus e doar bănuit, întrucât ascensiunea spirituală, odiseea transcendentului nu se sfârşesc niciodată. Mai mult, ele nici nu se supun regulilor raţiunii, care – observă autorul – oglindesc de cele mai multe ori prostia şi răutatea, în vreme ce în eternitate „Nu este ucis cel care este omorât şi nici nu ucide cel care crede că omoară”. Logosul nu o poate seduce pe zeiţă, pentru că ea este, de fapt, „stăpâna cuvintelor dătătoare de putere”. Omul e condamnat la o atroce nostalgie, având inima drept „centrul tainelor lumii”, şi tinzând permanent, într-un soi de telescopare spirituală, către absolutul din spatele oglinzii – metaforă („Nimic nu este dincolo de tine/ Şi nimeni din uitare nu revine”; sau, mai limpede: „De fiecare dată când / Închid ochii şi te văd toată .../ de fiecare dată”). Eternitate şi efemeritate, aici şi acolo, „Închise ecouri regale/ În corsetul de gânduri banale” – toate converg spre punctul de fugă al CĂRŢII cu autor necunoscut şi imposibil de cunoscut, acelaşi care a ucis balaurul şi pe care „bacantele l-au vrăjit cu şarpele magic”. E ceva de pictură flamandă în paginile cărţii, o penumbră semantică (per speculum in aenigmate) care se cere contemplată, nu explicată: „Dincolo de timp/ Şi dincolo de lume/ Este oglinda din visul gândului tău”. În acelaşi timp, ca artefact estetic „Oglinzi secrete” e demnă de elogiu. Paratextualitatea opulentă dar nu ostentativă (ilustraţii, corpuri de literă, bold-uri, efecte de oglindă gen DON/ NOD etc.) se asociază cu muzicalitatea aliteraţiei („Noi doi în noian de troiene printre poiene”), şi deseori cu performanţa stilistică veritabilă („Parfumul subtil ce mă înlănţuie de tine tiptil”, „Doar atunci poţi pleca la subţioară/ Cu un vis de soţioară”, „Respiraţia din urmă/ m-a legat definitiv/ ca pe un verb de adjectiv”).
O menţiune specială se cuvine „Esenţelor trunchiate”, un post-scriptum în proză care se constituie într-un excurs de arheologie lingvistică şi simbolică (lup, dragon, călăreţul trac, etc), ale cărui concluzii îţi redau optimismul într-o vreme în care calitatea de român autentic a început să semene tot mai mult a delict.
Într-un moment de astrală inspiraţie, Mallarmé a intuit că „Universul a fost creat ca să devină o carte frumoasă”. Una din acele posibile cărţi este şi „Oglinzi secrete” a lui Gabriel Stan. Asupra căreia nu vom mai zăbovi, pentru a nu vă priva de plăcerea lecturii.

Virgil Borcan