„Biblioteca pentru toţi...spionii”

„Biblioteca pentru toţi...spionii”

Filosoful şi criticul literar A.I. Brumaru a scris „Cuvântul însoţitor” la cea de-a treia carte a jurnalistului Eduard Ovidiu Ohanesian, care constituie volumul II la „Puterea din umbră”, intitulat „Raport din spatele uşilor închise”. Cartea a apărut la Editura Junimea Iaşi şi a văzut recent lumina tiparului, urmând ca în viitorul apropiat să aibă loc lansările de carte în ţară. Pentru cititori, venim şi facem unele precizări privind apariţia acestei cărţi document, care, aşa cum zice autorul, dezvăluie adevăruri din spatele uşilor închise, ce sunt investigate cu grijă şi relatate în acest volum. Cartea poate fi aşezată, dar numai după ce a fost citită, în „Biblioteca pentru toţi...spionii”.
A.I. Brumaru, în Cuvâtul Însoţitor, vorbeşte despre situaţia jurnalismului de investigaţie în epoca „teoriilor conspiraţioniste” şi arată că Eduard Ovidiu Ohanesian, în volumul al doilea al investigaţiei, adună în literă confirmări, dar şi înfăţişarea unor noi enigme din istoria recentă.
Pentru a vă stârni interesul pentru această carte, relatăm, integral, Cuvântul Însoţitor al criticului A.I. Brumaru.
CUVÂNT ÎNSOŢITOR

“Situaţia jurnalismului de investigaţie în epoca „teoriilor conspiraţioniste” e oarecum paradoxală: provocându-le, în bună măsură creându-le, va fi apoi provocat, el, de acelea, pus sub întrebare, decredibilizat. Căci ce sunt în definitiv aceste înscenări ale unor conspiraţii fatale şi, prin ţintă, ubicui, pretutindenare ? Mereu ameninţătoare, menite a privilegia mai totdeauna grupuri restrânse, elitele, facţiunile de iluminaţi. În istorie, se spune, atunci când eşti pus în faţa unei întâmplări ininteligibile în proximitate, a tragediei inexplicabile prin cauză, autori de regulă anonimi născocesc scenarii aşa-zicând lămuritoare – mimând accesibilitatea, acestea vor îndruma, în realitate, pe trasee improprii şi colaterale, captivante însă, contând de regulă pe seducţia de care se bucură la insul de rând agitaţia negurii esoterice; nu în ultimă instanţă pe nevoia aceluia de a-şi lămuri în cadre lejere anume împrejurări tulburătoare, bulversante.
Agresiuni ce trezesc mentalul colectiv, şocurile neiertătoare sunt tratate de „teoreticienii” complotului global în viziuni sinistre (aci sensul propriu al termenului se potriveşte foarte bine), o cupolă a răului ori a inevitabilului coboară acum peste locuirile şi lucrările omului. Sunt, din întinsa listă a producţiei conspiraţioniste, cunoscute cu asupra de măsură acestea: SIDA a fost creată în laborator în scopul asasinatului demografic, americanii nu ar fi ajuns pe lună (aci scornitorii fiind probabil antiamericanismul vest-european şi deşeurile de după cădere a naţional-comunismului), prăbuşirea Turnurilor Gemene (zic, între alţii, aliaţii de stânga ai Islamului) e opera guvernului SUA, dacă nu a Mossadului. Mai sunt şi altele, câteva avertizând asupra primejdiilor ce ameninţă România.
Teoriile conspiraţionste sunt inspirate ori motivate de erori sau falsuri din domeniul filosofiilor şi din aria, prea lăţită azi, a confesiunilor. Dacă, aşa cum observa englezul David Hume, erorile filosofice sunt în cel mai rău caz ridicole, erorile religioase sunt deja periculoase. Fervoarea mistică, un simţ deturnat, adică necritic, al sacrului, iluminarea întărită nosologic, prezicătorii patologici sunt, alături de altele aidoma, cauze ale multor înscenări conspiraţioniste. Dar o cauză, deja apreciabilă, e în comunitatea însăşi, în însăşi umanitatea. Nu ştiu cine a spus că între păcatele libertăţii (ca dimensiune a fiinţei), primul este prostia. Păcat însă că nu e dureroasă. Prostia – care ajută va să zică la împrăştierea teoriilor conspiraţioniste – e (după definiţia redutabilă a lui D.I.Suchianu) confuzia de puncte de vedere. Nu e, prin urmare, doar ignoranţa, importantă aci e judicaţia incorectă şi credulitatea (auditoriului, a masei, a difuziunii), imaturitatea duhului critic (ca să nu mai amintim contribuţia în caz a factorilor politic şi financiar). Prostia, în aceste circumstanţe, e promovată în mijloacele de comunicare ca prostie cultivată, cum a botezat-o cineva: nu doar acceptată, ci şi lăudabilă. Va forma astfel o sclavie în faţa iluziei, în faţa amăgirii.
Nu sunt mulţi, din cât ştiu, jurnaliştii de investigaţii care izbutesc în faţa obstacolului conspiraţionist, anulându-i aceluia mizanscenele, reţeaua, ofensivele. Dintre aceştia, cunoaştem astăzi, graţie şi cărţii de faţă, doar unul, Eduard Ovidiu Ohanesian. Omul e cunoscut, cine să fi uitat, în cursul celui de-al doilea război din Golf, kidnaparea ziariştilor români de către teroriştii irakieni, prima răpire consemnată astfel în istoria spaţiului mioritic ? Fuseseră trei jurnalişti, cel de-al patrulea era manipulatorul, Munaf, însă numai E.O.Ohanesian nu acceptă, după eliberare, motivaţia oficială, refăcând adică trasee, extrăgând şi afişând probe şi documente, spre a înfăţişa aspectele logice, dar reale, ale straniei, fatidicei conjuncturi. Eduard Ohanesian redactează, în 2009, încă îndoindu-se probabil de tăria probelor, a demonstraţiei, Puterea din umbră. Timpul însă îi va da dreptate, dezgropări de înscrisuri, înregistrări, destăinuiri etc. sosesc degrabă şi-i confirmă concluziile primei cărţi. Raport din spatele uşilor închise, volumul al doilea al investigaţiei, adună aşadar în literă confirmări, dar şi înfăţişarea unor noi enigme din istoria recentă, autorul fiind, cum spuneam, sprijinit de documentul, de regulă, imbatabil („documente, nume, date, fotografii şi biografii şi cu nelipsita ‚Notă a ofiţerului’ cuprinzând mesaje şi comentarii de la cei care şi-au pus viaţa şi cariera în pericol, dezvăluind abuzurile Sistemului), de, pe urmă, mărturii indubitabile, culese din miezul evenimenţialului. Se confirmă, de exemplu, aici că Omar Haysam a fost întemniţat în Siria ca informator al Serviciilor israeliene, se certifică apoi, foarte documentat, traficul cu armament al aceluia în complicitate cu Busuioc, Kassar şi Bout. Dar autorul a purces deopotrivă la dezvelirea şi a altor secrete ferecate: contribuţia interlopului ţigan Costică Argint la compromiterea lui Adrian Cioroianu şi a lui Călin Popescu Tăriceanu, legăturile aceluia, neaşteptate, cu Carlos Şacalul. Sunt, în fine, propuse noi ipoteze despre intervenţia străină, îndeosebi a sovieticilor, în revoluţia română de la 1989, ca şi despre surprinzătorul act al securistului Mircea Haş care-l deconspiră americanilor pe Bin Laden, înainte de atentatul din 11 septembrie 2001.
De ce este însă nevoie de lucrări precum aceasta a lui Eduard Ovidiu Ohanesian, una pe care o localizez între reportajul literar (dar nu şi ficţional) şi documentarea severă a cărţii de istorie ? O spune autorul însuşi: „Deşi personalităţi implicate până peste cap în evenimente, ca Virgil Măgureanu sau Victor Atanasie Stănculescu, au publicat cărţi cu referire directă la intervenţia străină, nici până astăzi nu ştim cine a tras în noi. De exemplu, tuburile cartuşelor de provenienţă străină de la Sibiu nu au fost documentate sau analizate niciodată, iar proiectele secrete ale dictatorului Ceauşescu sunt ascunse chiar şi astăzi, după declasificare. Am avut parte de trei preşedinţi şi nenumărate guverne, dar niciunul nu ne-a spus adevărul. Am trecut prin mineriade, ţigarete şi răpiri, dosare rămase practic nesoluţionate până în ziua de azi.” Dar Raport din spatele uşilor închise, ne încredinţează în încheiere Eduard Ovidiu Ohanesian, a fost redactat, mai ales, „pentru a evidenţia fapte grave de poliţie politică şi crimă organizată desfăşurate sub sceptrul unei conduceri aşa-zis democrate.”

A.I.Brumaru