Interesul găzarilor americani pentru hidrocarburii României a ridicat numeroase semne de întrebare cu privire la resursele prezente şi viitoare din Marea Neagră. În timp ce câteva concerne mari dădeau năvală să scoată profit din fundul mării, iar parlamentarii se dădeau peste cap să schimbe legile în favoarea acestora, pe tăcute, o expediţie multinaţională scotea la iveala vestigii la care nimeni nu se aştepta.
Totul a început la sfârşitul anului 2018, cu o descoperire istorică la aproximativ doi kilometri adâncime, aproape de malurile bulgăreşti ale Mării Negre, care a făcut înconjurul lumii. Cercetătorii implicaţi în proiectul Black Sea MAP, care, timp de doi ani au scos la iveală zeci de nave (din epoca romană, bizantină şi otomană) naufragiate în bazinul Mării Negre, au descoperit în straturile groase de hidrogen sulfurat, o epavă scufundată în urmă cu 2.400 de ani. În lipsa oxigenului, nava antică s-a păstrat aproape intactă. Se pare că relicva ar fi navigat în epoca descrisă de Homer, fiind comparată cu picturile de pe vasele greceşti de ceramică care ilustrau epopeele Odiseea şi Iliada. Oamenii de ştiinţă au prezentat, în premieră, imagini detaliate ale elementelor constructive din lemn (catargul, cârma şi băncile de vâslit) asemănătoare cu ce găsiseră în picturi. Presa internaţională nota că arheologii şi oceanografii cred că se află în faţa celei mai vechi epave găsite vreodată în adâncuri.
Cu privire la expediţiile ştiinţifice de asemenea amploare, vă reamintim că, după mai bine de trei decenii de la descoperirea Titanicului, după declasificarea documentelor secrete ale Marinei militare SUA, celebrul explorator Robert Ballard a recunoscut că a acţionat în slujba spionajului. În fapt, marele eveniment, descoperirea epavei Titanicului, mediatizat la nivel global, nu a fost decât o misiune de acoperire a unei operaţiuni “top secret" de căutare a submarinelor militare pierdute de armata SUA în anii ’60. Cercetătorul Ballard nu fusese altceva decât un agent al marinei americane, cu angajament semnat în toată regula, care beneficiase din plin de banii şi tehnologia spionajului militar.
Un muzeu în aer liber, altul în adâncuri
Contactat telefonic, în legătură cu depozitele de hidrogen sulfurat, Simion Nicolaev, directorul Institutului de Cercetări Marine "Grigore Antipa" din Constanţa ne-a declarat : Acest lucru nu este cunoscut. Zona oxică în Marea Neagră este un strat relativ subţire în care trăieşte viaţa, în accepţiunea noastră, în prezenţa oxigenului. Este cam între 140 şi 180 de metri, după care se crează concentraţii de hidrogen sulfurat către fundul mării, unde nu mai sunt organisme vii decât anumite bacterii sulf-reducătoare".
Se pare că, cercetătorii au descoperit 60 de astfel de relicve perfect conservate, acestea constituind un muzeu subacvatic bine conservat în straturile de hidrogen sulfurat din adâncuri. "O navă care a supravieţuit aproape intactă lumii antice, situată la 2 kilometri adâncime, este o descoperire pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă vreodată", a declarat Jon Adams, de la Universitatea din Southampton, conducătorul proiectului. "Acest lucru va schimba din temelii ceea ce ştiam până acum despre navigaţia în lumea antică", adăuga cercetătorul.
Există în Marea Neagră, încă cel puţin un muzeu, în aer liber, care confirmă activităţile comercială şi militară desfăşurate de milenii de numeroasele civilizaţii care au populat oraşele antice din acest perimetru. Este vorba despre Peninsula Crimeea, mândria turismului sovietic din epoca Uniunii Sovietice, unde relicvele antice de la suprafaţă spun povestea a cel puţin două milenii de istorie greacă, genoveză, romană, turcă, tătară ş.a.m.d. Istoricii sovietici spun că golful Balaklava poartă chiar şi în zilele noastre semnele trecerii argonauţilor aflaţi în căutarea lânii de aur. Poate nu întâmplător, la un an după ocuparea peninsulei Crimeea, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, se scufunda la bordul unui batiscaf în apele golfului pentru a admira rămăşiţele unei nave de comerţ bizantine din secolele 10-11 e.n. De remarcat este că Balaklava, oraş militar cu acces restricţionat în timpul războiului rece, găzduia înainte de 1990 una dintre cele mai mari şi secrete baze militare submarine codificată sub numele de 825 GTS.
Tot în peninsulă, dar la înălţime de această dată, putem arunca o privire în trecutul îndepărtat al Mării Negre, în perioada în care munţii Crimeei de astăzi erau sub apă. Înălţimile vizitate de turişti doar cu telecabina poartă vestigii preistorice la tot pasul. Astfel, pe vârful Ai Petr (Sfântul Petru) putem găsi un muzeu submarin la mare altitudine. La mai mult de 1200 de metri, turiştii calcă pe rămăşiţele animalelor încapsulate în calcar de milenii, cele care nu au apucat să se transforme în H2S. Vârful Ai Petrî nu este altceva decât o mostră a fundului Mării Negre, aşa cum era acesta cu milenii în urmă, când în urma mişcărilor geologice s-a ridicat la 1234 m.
Proiecte vechi şi noi
Specialiştii în domeniu afirmă că adâncul Mării Negre este un rezervor urias de hidrogen sulfurat, gaz solubil în apă, inflamabil în contact cu oxigenul atmosferic. Puterea calorică a H2S este mai mare decat cea a gazului metan.
"Această comoară, dacă ar putea fi găsită o metodă de extracţie sau de prelucrare din mare a hidrogenului sulfurat, probabil că ar reprezenta o sursă de energie extraordinară", spunea Tania Zaharia, director adjunct Institutul de Cercetări Marine "Grigore Antipa" într-un interviu recent, acordat postului de televiziune Digi 24. Exploatarea cantităţii uriaşe de hidrogen sulfurat din adâncurile Mării Negre a fost subiect de studiu şi înainte de 1989, când regimul comunist voia să construiască o centrală electrică pe bază de H2S. Rezultatele testelor arătau că sub stratul de apă sărată, adânc de 200 de metri, în care se poate dezvolta viaţă subacvatică, se afla o cantitate uriaşă de hidrogen sulfurat improprie vieţii. URSS s-ar fi opus oricărui proiect de extragere şi prelucrare a H2S.
Simion Nicolaev spune că ruşii ar fi încercat o estimare a cantităţii de hidrogen sulfurat aflată în Marea Neagră, dar că"părerile sunt împărţite".
În presa centrală au fost prezentate eforturile Institutului National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice (ICSI) din Rm. Vâlcea (fosta Uzină G) care a demarat, în anul 2004, cercetări în domeniul transformării H2S în energie electrică . ICSI a realizat un studiu amplu privind “oportunitatea dezvoltării unei platforme integrate de cercetare pentru domeniul pilelor de combustie şi a realizării de combustibili ecologici". De remarcat că, înainte de 1989, la fosta “Uzină G" au fost produse industrial primele cantităţi importante de apă grea românească, institutul funcţionând în subordinea Departamentului de Informaţii Externe, sub directa coordonarea generalului defector I.M. Pacepa.
Cercetătorii ICSI au încercat transformarea hidrogenului sulfurat din Marea Neagră în energie electrică prin intermediul unor pile de combustie care desfac molecula formată din doi atomi de hidrogen şi unul de sulf, şi transformă hidrogenul în energie electrică. Pe scurt, combustibilul ar trebui ars galvanic sub mare, nu ia contact cu aerul şi reduce depozitele uriaşe de de hidrogen sulfurat. Proiectul a fost oprit din lipsă de finanţare. Directorul Nicolaev afirmă că până în prezent nu există un proiect eficient de extragere şi transformare a hidrogenului sulfurat în energie electrică. " Sub influenţa euforiei generate de perioada de după destrămarea Uniunii Sovietice, georgienii au avansat un proiect pe cooperare economică a Mării Negre. Au făcut valuri la început, după aia s-a fâsâit.", povesteşte Nicolaev.
Fanteziile unui general de carton
Având în vedere toxicitatea şi potenţialul distructiv al depozitelor de H2S din Marea Neagră, după 1990, pe acest subiect s-au spus vrute şi nevrute. O teorie vehiculată deseori în spaţiul public se referea la intenţia Uniunii Sovietice de a detona Marea Neagră. Personaj cunoscut pentru fanteziile şi fabulaţiile sale pe la posturile de televiziune, generalul SPP în rezervă, Emil Străinu, a fost deseori citat în presa centrală. "Pe vremea războiului rece, URSS avea în vedere producerea unei explozii catastrofale, prin aprinderea hidrogenului sulfurat din Marea Neagră, în cazul unei agresiuni NATO dinspre sud, respectiv Turcia. Ar fi fost soluţia finală pentru sovietici, în caz că alte tipuri de arme ar fi dat greş", spunea Emil Străinu, într-un articol publicat de ZIUA, în 2006. "Explozia acestei pungi de hidrogen sulfurat este echivalentă celei unei bombe atomice", a mai precizat acesta. Directorul ICM Grigore Antipa demontează aceste teorii : " Opinia generală a specialiştilor, arată că la concentraţiile existente în prezent sunt necesare anumite condiţii particulare ca să poată fi separat hidrogenul care poate să ardă la un moment dat, de celelalte componente". Cercetătorul spune că “densitatea molară este prea mică în straturile identificate" şi că în ciuda faptului că se spune că în Marea Neagră nu există curenţi verticali, aceştia există, ceea ce crează o omogenizare în straturile profunde.
Nu ştim cine are interesul de a întreţine asemenea aiureli, dar nu trebuie să fi general, nici măcar unul făcut la apelul bocancilor, ca să îţi dai seama că este puţin probabil ca astfel de fantezii exotice să fie puse în practică, având în vedere că URSS avea în campate în Marea Neagră, importante forţe militare. Un cataclism generat de o explozie apocaliptică în bazinul Mării Negre ar fi şters de pe faţa pământului nu numai Flota Mării Negre din portul Sevastopol, ci şi flota de submarine nucleare din cea mai mare bază submarină cunoscută a războiului rece din golful Balaklava. Orice om cu bun simţ care priveşte harta Mării Negre din anii ’80, îşi poate da seama că astfel de afirmaţii sunt pure dezinformări. Dacă armata URSS ar fi aprins hidrogenul sulfurat din mare, îşi dădea foc la valiză. Îşi ucidea proprii cetăţeni şi îşi distrugea armata. În Peninsula Crimeea, aflată în componenţa RSS Ucraina în epoca sovietcă, fiind campate nenumărate unităţi militare secrete, baze submarine doldora de submarine şi de rachete nucleare şi oraşe spaţiale sau militare. Ce să mai vorbim despre oraşele sovietice aşezate în zonele costiere ale Mării Negre sau despre porturile ţărilor aliate în Pactul Tratatului de la Varşovia.
După Cernobîl, ultimul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, dădea de înţeles, într-un interviu, că accidentul nuclear, un eveniment de mică aploare în comparaţie cu o eventuală explozie a depozitelor de H2S în Marea Neagră, a băgat ţara în faliment datorită costurilor financiare şi umane uriaşe necesare îndepărtării efectelor. Referitor la teoriile de mai sus, Simion Nicolaev ne-a declarat : " Împărtăşesc anumite rezerve vizavi de opiniile exprimate. În 1952, în apropierea Crimeei, a avut loc un fel de… Se spune că a ars marea. Chipurile. Eu rămân la părerea că aceia au fost vapori, erupţii de metan din zonele superficiale." Simion spune că Marea Neagră este cunoscută ca având pungi superficiale de gaze combustibile care prezintă un pericol foarte serios pentru forările care se fac în căutarea de resurse de petrol şi gaze.
Proiectul fostului spion comunist
Tot un militar, unul care a făcut parte din spionajul extern al lui I.M.Pacepa, fugit din ţară în 1973, s-a întors din SUA cu idei de afaceri mai paşnice, mai constructive, dar, mai ales, profitabile. Constantin Răuţă, important defector al Departamentului de Informaţii Externe, direcţia tehnică, vorbea într-un cerc restrâns, în urmă cu ceva ani, despre proiectele sale de producere a energiei electrice prin extracţia şi prelucrarea hidrogenului sulfurat din Marea Neagră. La vremea aceea, fostul ofiţer DIE, metamorfozat în savant american, şi folosit de yankei în câteva proiecte militare de anvergură îşi recuperase cetăţenia română. Cu această ocazie, Răuţă povestea că este pe cale să obţină în SUA patentul proiectului său revoluţionar. După o scurtă şi păguboasă colaborare cu Dinu Patriciu, fostul spion ajunsese la concluzia că trebuie să încerce să-şi ducă la capăt proiectele de unul singur. Nu ştiu câţi dintre interlocutorii săi l-au luat în seamă, având în vedere că încercări de acest fel mai avuseseră loc încă din anii ’80. Recent, redacţia Avertisment a intrat în posesia unui document care dovedeşte că Răuţă vorbea serios. “Cererea de Brevet de Invenţie" înregistrată în data de 29.05.2013, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) cu numărul a 2013 00414 este intitulată “Extragerea Hidrogenului Sulfurat (H2S) din Marea Neagră" şi îi are ca solicitanţi şi inventatori în acelaşi timp pe Cupcea Nicolae şi Răuţă Constantin.
Instalaţia brevetată la OSIM
Conform documentaţiei depusă la OSIM, invenţia se referă la “o instalaţie şi la un procedeu pentru extragerea hidrogenului sulfurat cantonat sub forma unui strat subacvatic aflat la adâncimi relativ mari, cum ar fi, de exemplu, în Marea Neagră". Pomparea de la mari adâncimi se face utilizând presiunea atmosferică deasupra Mării Negre pentru a conduce apa cu concetraţie ridicată de H2S într-un bazin la malul mării dar sub nivelul mării şi apoi, cu un sistem eficient de perechi de pompe cu vacuum, lucrând în contratimp, apa este adusă deasupra nivelului mării, unde, întâi H2S este extras prin metode chimice, apoi apa mării este desalinizată pentru a putea fi utilizată la irigaţii sau în orice alt scop. Energia necesară acţionarii pompelor cu vacuum în contratimp este obţinută utilizând temperatura foarte scăzută a apei extrase din adâncul mării (sub 5°C) pentru răcirea amoniacului la un generator de energie cu amoniac (sistem cunoscut), iar H2S extras din apa mării, plus energia solară, sunt folosite pentru încălzirea amoniacuiui generatorului de energie.
Întrebări fără răspuns
Constantin Răuţă este un defector de marcă al spionajului extern românesc, poate al doilea ca mediatizare în presă după generalul Ion Miahi Pacepa. Conform propriilor declaraţii, fostul ofiţer DIE a călătorit de mai multe ori în România după 1990, deşi era condamnat la moarte pentru trădare. Culmea, regimul de la Bucureşti i-ar fi prelungit paşaportul în anul 1995. Nu se ştie cum, deşi pe generalul DIE Ion Mihai Pacepa (ofiţer de spionaj mult mai important decât Constantin Răuţă, dezertat în SUA, în 1978) l-a absolvit de condamnarea la moarte şi l-a reabilitat, Serviciul de Informaţii Externe a ajuns la concluzia că Răuţă nu merită acelaşi tratament. Care este secretul ? Răuţă, savant angajat în proiecte secrete ale NASA şi ale Marinei Militare SUA, refuzase a doua racolare.
Celebrul Constantin Răuţă a fost ofiţer în cadrul direcţiei tehnice a Departamentului de Informaţii Externe din cadrul Securităţii (UM 0920/M-500). A fugit “la duşman" la data de 24 noiembrie 1973, în timpul unei misiuni de pregătire a vizitei dictatorului Nicolae Ceauşescu în SUA. Avea cu el corespondenţa diplomatică sigilată şi geanta cu scule. Mai târziu, la un hotel din New York, servieta şi plicul diplomatic au fost preluate de un reprezentant al Statelor Unite la Misiunea din New York pentru ONU, care era însoţit de patru agenţi FBI. Din documentele recent declasificate ale DIE, dar şi din cartea generalului Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii, reiese clar că Nicolae Ceauşescu a ordonat eliminarea spionului defector. Agentul “Felix" (cum îl numeşte Securitatea) sau “Leman" (cum apare în cartea Orizonturi Roşii) trebuia să-l ucidă pe Constantin Răuţă cu ajutorul mafiei americane.
Cazul “Răuţă" nu ar fi ajuns atât de cunoscut dacă, ardeleanul nu se încăpăţâna să dea cu tifla regimului comunist chiar şi după ce a defectat, fostul spion participând (după ce a primit azil politic în SUA) la numeroase activităţi de protest organizate peste ocean. Fostul locotenent major DIE Răuţă a avut parte de o carieră fulminantă. După ce a primit azil politic şi drept de muncă pe teritoriul american, inginerul electronist a fost angajat prin concurs la cel mai mare centru de cercetări NASA, Goodard Space Flight Center, din Greenbelt Maryland, fiind cooptat în proiecte strategice importante ca sistemele de sateliţi Eos, Lansat, Kobe, SM-3 NAVY, telescopul Hubble sau scutul anti-rachetă. Răuţă devine un cercetător de prim rang, cu activitate intensă în apărarea şi securitatea Statelor Unite şi este răsplătit cu numeroase distincţii ştiinţifice. Românul este membru al prestigiosului Institut de Inginerie Electrică şi Electronică (IEEE). Dealtfel, ca o recunoaştere a calităţilor sale, statul român i-a înapoiat cetăţenia şi cartea de identitate la care avea dreptul.
În concluzie, după 1989, la intervenţia noilor aliaţi, au fost reabilitaţi dezertori DIE celebri ca I.M. Pacepa sau Liviu Turcu. Unii au primt înapoi gradele şi bunurile. Constantin Răuţă face notă discordantă. De ce într-o Românie cu pretenţii de stat democratic, fostul inginer-ofiţer DIE este considerat trădător ? Era mai important pentru americani Răuţă decât Pacepa ? Un ofiţer tehnic oarecare, cum a fost Constantin Răuţă a primit cetăţenia americană după un an şi şase luni, pe când lui Pacepa i-a luat un deceniu pentru acelaşi lucru. Să-l fi suspectat CIA pe Pacepa că ar fi fost infiltrat ca ofiţer “S" - ilegal ? Ce secrete ale statului comunist a luat cu el peste ocean Răuţă ? Avea Răuţă în geantă un plic care dovedea că regimul Ceauşescu se gudura cu intenţii bune pe lângă Washington, dar lucra cu Moscova ? Sunt numai câteva întrebări rămase fără răspuns după aproape cinci decenii.

Eduard Ovidiu Ohanesian