Circulă prin folclorul nostru urban, o poveste din anii "80, despre isteria celor 3 R (recuperare, recondiţionare, refolosire). Cică, nişte securiştii epuraţi din DIE după fuga generalului Ion Mihai Pacepa, dar metamorfozaţi în experţi ai firmelor de comerţ exterior, ar fi propus conducerii de stat refolosirea zgurilor rezultate din arderea lignitului. Astfel, minţi luminate de la fosta UzinExportImport ar fi venit cu ideea de a fabrica dale pentru pavaj din cenuşa termocentralelor Turceni şi Rovinari. Numai că, după ce au măsurat produsul final, specialiştii au renunţat la idee. Zgura de Gorj era radioactivă. Nu ştim cât de adevărat este mitul, dar dacă aşa s-a întâmplat, rămâne de văzut ce se arde şi unde ajunge fumul degajat de centralele respective. Nu o dată, sub acţiunea vântului, cenuşa din depozitele centralelor a luat-o razna, ajungând în curţile oamenilor.

Zilele trecute, moştenirea Cernobîlului a lovit din nou. Deşi oficialii susţin că incendiul de la graniţa de nord a Ucrainei, la circa 600 de km de România, a fost stins, în atmosferă s-au ridicat nori uriaşi de fum şi praf, care se plimbă după cum îi mână furia naturii. Fenomenul este vizibil din spaţiu. Sateliţii au cartografiat zona afectată din apropierea centralei ucrainene. Chiar dacă incendiul a fost stins, particulele radioactive sunt purtate de vânt în toate direcţiile, de la nord la sud sau de la vest la est.

În aprilie 1986, explozia reactorului nr.4 de la Cernobîl a spulberat capacul de etanşare de 2000 de tone, eliberând în atmosferă un jet de praf radioactiv la un kilometru înălţime. Autorităţile sovietice au recunoscut dezastrul de abia după trei săptămâni, timp în care, norul radioactiv a ajuns până în SUA. În zilele noastre, norii plini cu cenuşă radioactivă ridicată din solul contaminat, din jurul reactorului sfărâmat cu 34 de ani în urmă, pot contamina suprafeţe întinse de pe continent.



La data celui mai mare accidentului nuclear din istorie, localitatea-satelit Pipiat, aflată la 3 km de reactorul distrus, îi găzduia pe angajaţii centralei atomice. În apropiere, existau şi alte oraşe sau obiective militare, ca de ex. oraşul interzis Cernobîl 2 sau unitatea militară cu numele de cod 5H32-Vest, dar din cauza secretizării excesive, despre acestea nu s-a spus nimic. Pripiat a fost cea mai mediatizată localitate afectată, iar după evacuare a fost transformată într-un muzeu apocaliptic. Pe măsură ce zonele contaminate s-au întins, oficialii sovietici au evacuat numeroase aşezări din Belarus, despre care nu se mai ştie nimic. Se estimează că, pe parcursul anului 1986, din zonă au fost evacuate peste 200 de mii de persoane.

Evenimentul a afectat grav mediul. Acumulările de resturi radioactive în straturile superioare ale solului au distrus importante suprafeţe agricole şi au contaminat sursele de apă de suprafaţă şi pânzele freatice. Presate de timp, autorităţile sovietice au decopertat solul şi au îngropat vegetaţia la 1 m adâncime, au izolat unele surse de apă şi au construit structuri destinate prevenirii scurgerii apei contaminate în Nipru, rîul care alimentează capitala ţării. Douăzeci la sută din terenurile agricole ale R.S.S. Ucraina au fost scoase din producţie imediat după accident.

Accidentul nuclear a compromis uriaşe suprafeţe agricole, în condiţiile în care, după cum spun specialiştii, Ucraina posedă 40 de procente din cel mai bun cernoziom de pe glob. Vegetaţia contaminată cu cesiu radioactiv din jurul centralei de la Cernobîl a fost tăiată şi îngropată la un metru în pământ. În zona unde zilele trecute a ars vegetaţia, în 1986, se înregistrau nivele de radiaţie de 3000 de microroentgeni/oră. În apropierea reactorului zac şi astăzi, abandonate, mii de camioane, elicoptere, echipamente militare folosite în primele zile după accident.

Explozia a aruncat particule radioactive atmosferă. Ploaia le-a adus înapoi pe sol. Utilajele folosite de "lichidatori" au fost abandonate, transformând Cernobâl într-un muzeu al tehnicii radioactive.



Moartea are gust metalic, puţin acrişor



Construcţia reactorului nr.4 de la Cernobîl a durat 3 ani, iar visul nuclear al sovieticilor s-a sfărâmat, odată cu el, în numai 84 de minute. Imediat, în Europa, au apărut primele căderi radioactive. După 10 zile, norul toxic a atins Statele Unite şi Japonia. Zona contaminată a fost uriaşă : Ucraina, Polonia, Germania, Belarus, România, bazinul Mării Negre, Peninsula Scandinavă, URSS. Peste republicile sovietice Ucraina, Belarus şi Rusia s-a aşternut un model de contaminare asemănător cu o blană de leopard. Harta dezastrului a fost desenată de subordonaţii colonelului Vladimir Grebeniuk, fostul şef al apărării civile. Zonele grav contaminate sunt roşii, înconjurate de zonele cu nivel normal de radiaţii.

Oamenii au fost informaţi despre dezastrul nuclear după 18 zile de la explozie. Intervievat pentru un documentar, Mihail Gorbaciov avea să declare : "Nouă ni s-a spus că totul era bine, inclusiv reactorul. Academicianul Alexandrov mi-a spus că reactorul era perfect sigur. L-am fi putut aşeza chiar şi în Piaţa Roşie. Era la fel de inofensiv ca un samovar." Colonelul Grebeniuk, coordonatorul militarilor desemnaţi să controleze situaţia în Pripiat povestea că, iniţial, a simţit un gust metalic pe limbă şi pe dinţi, apoi un gust puţin acrişor. Era vorba despre iodul radioactiv.

Militarii care au făcut primele măsurători ale radiaţiei în oraş, au înregistrat a doua zi după explozie, în Pripiat, un nivel de 15000 de ori mai mare decît cel normal. Până seara, nivelul radiaţiei era de 600.000 de ori mai mare decât normalul. Dimineaţă, pe bulevardul Lenin erau 200 miliroentgeni, pe bulevardul Lesia Ucrainca, 180, pe bulevardul Drujba Narodov, 200. Până seara, nivelul radiaţiei pe aceleaşi bulevarde era de 1000 de ori mai mare. Militarii credeau că aparatele de măsură s-au defectat. Corpul uman este contaminat mortal dacă absoarbe peste 400 de roentgeni, la cantina centralei nivelul era de 2080 de roentgeni. Specialiştii afirmă că, în prima zi, locuitorii din Pripiat au absorbit o doză de 50 de ori mai mare decât cea admisă. Astăzi, oraşul părărsit este obiectiv turistic.



În bătaia vântului



“ Atenţie tovarăşi ! O situaţie neobişnuită a survenit la centrala electrică de la Cernobîl. Ca măsură temporară s-a decis evacuarea cetăţenilor din Pripiat."

Cu acest mesaj au fost întâmpinaţi locuitorii oraşului, în dimineaţa zilei de 27 aprilie 1986. Militari ieşiţi ca din pământ, îmbrăcaţi în costume speciale antichimice, au evacuat populaţia din Pripiat. O sută de mii de oameni au fost evacuaţi în primele săptămâni după accident. Al doilea val de evacuări a relocat 50 de mii persoane în Ucraina şi 25.000 în Belarus. S-a instaurat “ Zona de excludere de 30 de Km “ în jurul centralei nucleare.

Fondat în 1970, Pripiat adăpostea aproximativ 50.000 de suflete. În apropiere, Cernobîl 2, un oraş interzis, care nu apărea pe nicio hartă, era locuit de familiile militarilor care lucrau la staţiile de radar (over horizont) Duga. Destinul lor s-a frânt în clipa în care cineva a apăsat un buton. Oamenii au fost la mila forţelor naturii. Pe 1 mai 1986, vântul şi-a schimbat direcţia şi a contaminat Kievul. Populaţia nu a fost anunţată. Un mic articol apare în partea de jos a paginii trei din ziarul Pravda. Jurnalistul pomeneşte de accident şi spune că pericolul a trecut. Cetăţenii au desfăşurat activităţi normale. Conducerea comunistă a refuzat să recunoască situaţia şi să admită catastrofa, continuând cu festivităţile de 1 mai, Ziua Oamenilor Muncii.

"Am văzut cu ochii mei parada de 1 mai 1986. Am fost acolo şi am asistat la parada ce întâmpina moartea. A fost o paradă întâmpinată de moarte. A fost oribil ! " povestea Igor Kostin, unul dintre fotografii oficiali.

Se pare că toate materialele filmate în zilele festive au dispărut din arhivele naţionale ucrainene. Au mai rămas doar pozele lui Igor Kostin, fotograf al agenţiei de presă Novosti, născut în Republica Moldova. Martorii evenimentelor relatează că prim-secretarul Partidului Comunist Ucrainean, Șervinschi, a participat la festivităţi alături de familie şi de nepoţii săi. Mihail Gorbaciov spune că nu a ştiut cât de mare era nivelul radioactivităţii în aer. Nu se ştie câţi oameni au fost contaminaţi în timpul festivităţilor. Nu a fost publicat un studiu în acest sens. Ulterior, chinuit probabil de conştiinţa încărcată, Șervinschi s-a sinucis.

O victimă a minciunii oficiale şi a jocurilor politice de la vremea aceea a fost şi şeful comisiei de investigare a exploziei de la Cernobîl, academicianul Valery Legasov, fost preşedinte al Institutului de Energie Atomică I.V. Kurchatov şi membru al Prezidiului Academiei Sovietice de Știinţă. Savantul a vizitat reactorul distrus a doua zi după catastrofă. Legasov a vorbit deschis despre dimensiunile accidentului la prima conferinţă despre Cernobîl, desfăşurată cu uşile închise, la sfârşitul lui august 1986, la Viena. La şedinţa desfăşurată sub conducerea lui Hans Blix, şeful Agenţiei Internaţionale de EnergieAtomică (IAEA), nu au fost primiţi jurnalişti sau observatori externi. Legasov a prezentat timp de trei ore un raport care făcea referire la 40.000 cancere fatale, provocate de Cernobîl în următorii ani. Specialiştii occidentali au respins concluziile raportului, spre sfârşitul conferinţei, vorbindu-se doar de 4.000 de decese probabile. La a doua comemorare a accidentului de la Cernobîl, în ziua de 26 aprilie1988, Valery Legasov s-a spânzurat.

Eduard Ovidiu Ohanesian