Deşi au trecut aproape trei decenii şi jumătate de la evenimentul care a costat miliarde de euro şi a afectat Europa pe termen lung, accidentul nuclear de la Cernobîl a revenit în actualitate cu o nouă ameninţare . Cupola de oţel finalizată anul trecut şi aşezată peste reactorul distrus în 26 aprilie 1986, trebuia să ofere garanţii sporite că, în sfărşit, europenii pot respira uşuraţi un aer curat lipsit de radiaţii periculoase. Luna aceasta, un simplu incendiu iscat în pădurea radioactivă din jurul reactorului distrus, a ridicat nori de fum toxic, care au ajuns deasupra capitalei Ucrainei, aflată la aproximtix 100 de kilometri de centrala dezafectată. Astfel, monstrul nuclear trezit de Uniunea Sovietică îşi arată din nou ghearele, scuipînd cenuşă şi particule radioactive în atmosferă. Ca şi sovieticii, înaintea lor, autorităţile ucrainene neagă efectele norului toxic şi dimensiunile contaminării.

Secretele unui dezastru

Cele mai multe documente ale accidentului nuclear din "86 sunt încă secrete. Se spune că Centrala de la Cernobîl asigura zece procente din consumul R.S.S. Ucraina, alimentând, printre altele şi capitala Kiev, un oraş cu peste 2 milioane de locuitori. Neoficial, cele patru reactoare funcţionale asigurau energia electrică necesară funcţionării unor obiective secrete ale armatei sovietice şi a unor oraşe militare care nu figurau pe nicio hartă. Conducerea partidului comunist de la acea vreme a încercat din răsputeri să minimizeze sau să şteargă urmele dezastrului. Ulterior, în haosul care a urmat căderii imperiului roşu, au existat scurgeri de informaţii. De exemplu, o fostă deputată a Sovietului Suprem al URSS a reuşit să publice documente clasificate care dovedeau eforturile autorităţilor sovietice de a ascunde adevărul, prin ridicarea baremului nivelului de radiaţii suportabile de corpul uman. Astfel, spitalele aveau just temei să trimită mai repede bolnavii acasă, raportând mai puţine victime.

De asemenea, există dovezi concrete că oficialii sovietici cunoşteau hibele reactoarelor tip RBMK 1000, ( modelul care funcţiona la Cernobîl ). Mai mult, un raport secret dovedeşte că fostul şef al KGB Iuri Andropov semnala erori grave încă de la începuturile construcţiei centralei. Conducerea Comitetului Securităţii Statului - KGB avertizase din timp conducerea partidului cu privire la unele defecte de proiectare şi execuţie a centralei de la graniţa cu Belarus. Raportul No. 346-A, semnat la 21 februarie 1979 de Iuri Andropov, preşedintele Comitetului Securităţii de Stat KGB (viitor conducător al URSS) stă mărturie că spionii îşi făcuseră datoria şi semnalaseră defectele de construcţie. Din păcate, într-o economie ultracentralizată ca a Uniunii Sovietice, planul trebuia îndeplinit înainte de termen cu orice preţ şi raportat Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS.


"KM-3

40

Nu se publică

Secret

21 Feb. 79 05363

Trimis către Direcţia Generală a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

Comitetului Central al PCUS

Comitetul Securităţii Statului URSS - KGB

Februarie, 1979 No. 346-A Moscova


Defecte de Construcţie la Centrala Nucleară de la Cernobîl AES


Conform datelor intrate în posesia KGB al URSS, nerespectarea proiectului şi încălcarea tehnologiei de construcţie şi asamblare sunt prezente în numeroase locuri, în construcţia celei de-a doua unităţi de producţie a Centralei Nucleare de la Cernobîl, putând conduce la deformări şi accidente.

Structurile de susţinere din camera generatorului au fost ridicate cu o deviaţie de 100 mm de la axa de referinţă, iar în anumite locuri, legăturile dintre stâlpi lipsesc. Pereţii despărţitori au fost instalaţi cu o deviaţie de până la 150 mm de la axe. Aşezarea plafoanelor nu este conformă cu specificaţiile proiectantului. Căile de rulare ale macaralei au diferenţe de nivel de până la 100 mm şi, pe alocuri, unghiuri de înclinare de până la 8 grade. Șeful interimar al Directoratului construcţiilor, tovarăşul V.T. Gora, a dat indicaţii pentru acoperirea fundaţiei în mai multe locuri unde a fost compromisă izolaţia impermeabilă verticală. Încălcări similare au fost permise în alte zone cu ştiinţa tovarăşului V.T. Gora şi a şefului grupului de construcţii, tovarăşul IU. L. Mateev. Defectele de izolaţie pot conduce la infiltraţii de apă în staţie şi la contaminarea radioactivă a mediului.

Conducerea Directoratului nu a dat atenţia cuvenită fundaţiei, de a cărei calitate depinde, în mare măsură, întreaga construcţie. Fabrica de ciment operează defectuos, iar produsul final este de proastă calitate. Au fost permise întreruperi în turnarea betonului dens special, fapt ce a produs goluri şi stratificarea fundaţiei. Este urgentă repararea drumurilor de acces către Cernobîl.

Construcţia celei de-a treia linii de înaltă tensiune este în întârziere, ceea ce poate limita capacitatea de utilizare a unităţii doi. Ca urmare a monitorizării inadecvate a stării în care se află echipamentul de protecţie, în primul trimestru al anului 1978, 170 de persoane au suferit accidente de muncă, soldate cu pierderea, per total, a 3366 zile de lucru. KGB Ucraina a informat Comitetul Central al PCUS despre aceste nereguli. Pentru informarea dumneavoastră.


Directorul Comitetului KGB - semnat IU. Andropov"

Cel mai periculos izotop de la Cernobîl

Ancheta oficială care a urmat exploziei, a stabilit doar câteva zeci de decese. La circa o săptămână după eveniment, au fost evacuaţi sute de mii de oameni din zona contaminată. Apoi, pentru reducerea efectelor exploziei, au fost mobilizaţi 500.000 de "lichidatori". Soldaţi, mineri şi constructori au lucrat zi şi noapte, ridicând un sarcofag uriaş de beton în jurul reactorului fărâmat. Nu se ştie la ce doze de radiaţii au fost supuşi aceştia. Nu se ştie exact câţi mai sunt în viaţă. Despre "lichidatori" nu s-au făcut studii şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu populaţia din jurul centralei nucleare sau din regiunile contaminate. După 1990, o fostă deputată a Sovietului Suprem a scos la iveală documente care dovedesc muşamalizarea consecinţelor exploziei. Un raport secret de 600 de pagini, din luna mai 1986, prezintă numărul real al persoanelor spitalizate.

Decretul nr.1 stipula că pe 12 mai 1986, din 10.198 persoane spitalizate, 345 prezentau semne de leziuni radioactive. Alla Iaroshinskaya, fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, spune că documentele dezvăluie modul în care autorităţile sovietice au schimbat standardele de radioactivitate suportabilă de corpul omenesc. Specialiştii ar fi crescut arbitrar doza de radiaţii pe care organismul o poate suporta de cinci ori, declarând, oficial, bolnavii vindecaţi.

"Cel mai periculos element care a ieşit din reactorul de la Cernobîl nu a fost cesiul sau plutoniul, ci minciuna. Minciuna din 1986. Eu aşa îi spun", declara Iaroshinskaya într-un interviu televizat.


A doua explozie de la Cernobîl

Până în luna noiembrie 1986, sovieticii au dus o luptă dură cu radiaţiile emanate de reactor. Au aruncat mii de tone de nisip şi acid boric peste gaura lăsată de explozie. Sub acest dop uriaş, ardea mocnit magma nucleară. Substanţele aruncate din elicoptere au încins miezul sfărâmat. Pe 5 mai 1986, Mihail Gorbaciov îl invită la faţa locului pe directorul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Hans Blix a fost pus la current cu riscul unei noi explozii.

Apa turnată de pompieri în primele ore de la explozie se adunase sub stratul de beton care susţinea miezul reactorului. Dacă magma fierbinte se infiltra şi intra în contact cu apa, putea declanşa o a doua explozie mult mai devastatoare decât prima. O bombă nucleară de trei sau chiar cinci megatone care ar fi şters de pe faţa pământului totul pe o rază de 320 de km. Europa nu mai putea fi locuită. A doua explozie ar fi fost însoţită de o undă de şoc uriaşă şi de o creştere masivă a radioactivităţii, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore. Au evacuat apa de sub reactor.

Pentru a găsi o soluţie a crizei, sunt chemaţi cei mai mari experţi ai Uniunii Sovietice. Vasili Nestorenco, fizician, specialist în rachete nucleare intercontinentale povesteşte :

“ Era nevoie doar de 1400 de kg de amestec de grafit, uraniu şi apă pentru a atinge o masă critică şi a declanşa o explozie nucleară. Reacţia în lanţ ce ar fi urmat, putea declanşa o explozie comparabilă cu o bomba atomică de 3-5 megatone. Fizicienii calculaseră că explozia ar fi distrus într-o clipă oraşul Minsk, capitala R.S.S.Belarus."

Într-un interviu recent, Gorbaciov comenta situaţia: " Aici este vorba de explozie şi de radiaţii... Am avut noroc că a fost doar una singură. Dacă ar fi continuat, am fi avut de-a face.... cu o catastrofă nucleară. " A doua explozie ar fi fost însoţită de o undă de şoc uriaşă şi de o creştere masivă a radioactivităţii, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore.

A fost necesară izolarea eficientă a reactorului, pentru a-i reduce temperatura. Două zile, oamenii generalului Antocikin au aruncat 2400 de tone de plumb în reactor.

"Plumbul a redus mult temperatura şi, pe măsură ce se topea, umplea gaura, reducând şi radiaţiile." relatează generalul (r) de aviaţie, Antocikin. O parte din plumb s-a topit la contactul cu focul şi s-a evaporat în atmosferă. Ulterior, decizia a fost intens criticată, dar la momentul acela, savanţii se temeau că miezul topit al reactorului se va scurge în apa freatică şi va contamina sursele de apă. O delegaţie de tehnicieni de la institutul Kurciatov este trimisă în zona roşie, prin tunelurile subterane din ciment. În urma exploziei, părţi din tunel s-au prăbuşit. Oamenii au fost nevoiţi să taie cămaşa rectorului cu o lampă de sudură. Viniamin Prianichnikov a intrat sub reactor printr-un tub de 80 cm diametru. Mai târziu, au introdus aparate de sudură, termometre în reactor şi camere de filmare. Aparatele au înregistrat niveluri de radiaţie astronomice. Mai grav, magma topită reuşise să trecă prin stratul gros de beton, se infiltrase în bazinul de sub reactor şi îşi făcea loc în sol. Putea ajunge în pânza freatică. Ar fi poluat râul Pripiat şi apoi Niprul, iar radiaţiile ar fi cuprins cu uşurinţă oraşul Kiev.

La jumătatea lunii mai 1986, ministrul adjunct al Industriei Mineritului al URSS făcea o vizită tovărăşească la sud de Moscova, la mina Toula (aflată la circa 1000 de km de Cernobîl). Partidul racolează câteva mii de mineri pentru a săpa un tunel de circa 168 de metri lungime sub reactor.

“Aleşii", cu vârste între 20 şi 30 de ani, au avut o zi la dispoziţie să-şi strângă lucrurile, iar pe 13 mai erau deja la Cernobîl. Echipe de câte 30 de mineri au lucrat în schimburi de trei ore, 24 de ore pe zi, pentru a săpa tunelul. Sub sectorul 4, unde se afla reactorul distrus, minerii au săpat o cameră de 30 m pătraţi, înaltă de doi metri. Iniţial, specialiştii doreau să monteze sub reactor un sistem de răcire pe bază de azot lichid.

În tunel nu exista ventilaţie, iar temperatura atingea 50 de grade C. Radioactivitatea era de 1 roentgen pe oră. Zece mii de mineri au săpat 13 m de tunel pe zi echipaţi doar cu măşti de gaze pe care nu le puteau purta în subteran. Echipamentul de protecţie se rezuma la cămaşile subţiri de acasă.

"Unul dintre noi a înghiţit un grăunte de nisip şi a murit. Se putea întâmpla oricui.", îşi aminteşte un miner. Radiaţiile din sol creşteau odată cu apropierea de reactor, ajungând uneori de 300 de ori mai mari decât radiaţia normală. După terminarea tunelului, camera subterană a fost umplută cu ciment, pentru a întări structura reactorului. Deasupra ei au rămas sute de tone de lavă radioactivă, o formaţiune denumită "Piciorul de Elefant“. Oficial, sub reactor, fiecare miner a absorbit 30-60 de roentgeni pe oră. Neoficial, cifra e de cinci ori mai mare. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa înainte şă împlinească 40 de ani. Victimele de sub pământ nu apar în nicio statistică oficială.

Ciocănitoarea rusescă

La numai câţiva kilometri de centrala atomică de la Cernobîl, un drumeag ascuns prin pădure şi aproape acoperită de vegetaţie, ajunge la unul dintre cele mai secrete oraşe militare din timpul Războiului Rece. Poreclită Cernobîl 2, aşezarea găzduia, în anii "80, militarii şi familiile acestora care lucrau la proiectul ultrasecret "Duga". Unitatea militară cu numele de cod 5H32-Vest, nu era trecută pe nicio hartă, dar ascundea o staţie uriaşă de radiolocaţie destinată prevenirii atacului cu rachete balistice. Duga a fost un sistem radar, compus din două antene gigantice, din categoria dincolo de orizont (over the horizon), parte a reţelei sovietice de prevenire timpurie antirachetă. Semnalul emis de aceste antene foarte puternice interfera cu telecomunicaţiile civile şi militare vestice. Sistemul 5Н32-Vest avea două componente în două oraşe închise, aflate la o distanţă de 60 de km unul de celălalt. Liubech-1 deţinea cei doi emiţători şi Chernobyl-2 receptorii. Avea o rază de acţiune de 9000 de km şi se spune că, în timpul funcţionării, ar fi consumat 20-30% din energia electrică produsă de centrala nucleară de la Cernobîl. Sistemul a funcţionat din iulie 1976 până în decembrie 1989 şi avea o putere de 10MW. Datorită sunetului produs, într-o o frecvenţă de repetare de 10 Hz, în bandă radio de unde scurte, ca un zgomot ascuţit, Duga a fost poreclită "Ciocănitoarea Rusescă". NATO a codificat Duga ca "Steel Yard". Receptorul Duga de la Cernobîl avea 800 m lungime şi 120m înălţime, fiind înfipt în sol la o adâncime de 20 m. Costurile sistemului Duga s-ar fi ridicat la 7 miliarde de ruble, dar nu a atins niciodată parametrii proiectaţi.

Secretomania epocii sovietice a produs numeroase scenarii referitoare la dezastrul de la Cernobîl. Un scenariu care se referă la legătura dintre explozia rectorului nr. 4 de la Cernobîl şi sistemul Duga este reflectat în controversatul documentar "The Russian Woodpecker", realizat în regia lui Chad Garcia. Filmul, prezentat în 2015, urmăreşte aventura artistului excentric, Fedor Alexandrovich, o victimă a accidentului nuclear, care încearcă să construiască o conspiraţie în jurul axei Cernobîl-Duga. Scenariul propus de artist susţine că dezastrul de la Cernobîl a fost provocat de înalţi oficiali de la Moscova pentru a acoperi nefuncţionarea antenei în parametrii proiectaţi.

Eduard Ovidiu Ohanesian