Un sfert de secol de minciună - Rachetele Operativ -Tactice și Tomahawkul Comandantului Suprem

Scandalul bombei nucleare din Carpaţi mediatizat in presa rusă a fost doar un avertisment de la “fraţii de la Răsărit”. Incepand cu anul 2009, urmașii imperiului de la Răsărit inceracă să ne transmită folosind diverse canale media că eliminarea clanului Ceaușescu nu a fost deloc intamplătoare. Ar fi fost motivată de rațiuni de securitate regională. Sovieticii știau că in timp ce Nicolaie Ceaușescu propovăduia dezarmarea nucleară și pacea mondială la tribuna Națiunile Unite, in laboratoarele Securității se lucra intens la proiecte speciale ca bomba atomică, armele chimice și bacteriologice sau modificarea rachetelor SCUD și TU 143. “Bomba din Carpaţi” despre care vorbeam intr-un episod anterior, nu era indeajuns. Lipseau vectorii de transport : rachetele balistice sau bombardierele cu care putea fi transportată in teritoriul inamic. Cum transformarea aeronavelor Rombac 1-11 in avioane de transport militar dăduse chix, Comandantul Suprem iși indreptase atenția către rachetele disponibile.


Cartea bazată pe memoriile fostului general Victor Atanasie Stănculescu “In sfarşit adevărul…”, aduce in atenţia opiniei publice informaţii relevante despre intervenţia trupelor străine in decembrie ’89, ca şi posibilele motive care au dus la eliminarea in mare grabă a lui Nicolae Ceauşescu. Stănculescu dezvăluie cate ceva din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg pană astăzi. La randul său, fostul şef al Departamentului de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie in Romania a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70.


Pe scurt, era vorba despre proiectele unor arme de distrugere in masă (nucleară, chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate in secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune capabilă să poarte focos nucelar), secretizate in grădina MApN. Specialiştii militari spun că in caz de conflict deschis, armele de distrugere in masă nu fac două parale dacă nu există şi rachetele, obuzele sau aeronavele capabile să le transporte către ţintă. Generalul Pacepa a făcut referire la incercările unor specialişti DIE de a produce rachete cu rază medie de acţiune capabile să poarte focoase nucleare sau alte arme de distrugere in masă. Stănculescu a confirmat achiziţiile de la sovietici. Pană la mijlocul anilor ’90, toate aceste echipamente, in valoare de multe milioane de dolari, au dispărut fără urmă din inzestrarea Armatei.


SCUDturile dispărute


La sfarşitul anilor ’80, numeroase delegaţii militare sovietice au vizitat Romania. Ofiţerii superiori erau cazaţi la fostul hotel Bucureşti şi, conform declaraţiilor ceiştilor romani (care ii aveau in supraveghere), sovieticii aveau o curiozitate obsesivă pentru rachetele cu rază medie de acţiune pe care tot ei ni le livraseră. Ilie Frasiniuc, traducătorul militar al lui Nicolae Ceauşescu şi al ministrului MApN Vasile Milea (o vreme preşedinte al Uniunii Ucrainenilor din Romania), era deseori abordat şi intrebat pe faţă unde sunt amplasate rachetele.


Dealtfel, bateriile ROT, in fapt rachete sol-sol tip SCUD, codificate 8K11 si 8K14, au fost primele sacrificate pentru accederea noastră in organismele euroatlantice. Ultimele două baterii (400 de bucăţi aflate in custodia unităţilor militare de la Ineu – probabil UM 4109 şi Tecuci) plecand in 1996 spre Israel containerizate de compania ZIM, sub supravegherea unor inalţi demnitari MOSSAD. Relaţii despre această operaţiune poate oferi fostul şef al Directoratului de Securitate din cadrul Ministerului Apărării din Israel, Eliezer Pincu, născut la Galaţi și adjuncta acestuia Aliza. Inaltul demnitar israelian a supervizat personal afacerea ROT, sute de milioane de dolari pierduţi şi ascunşi in măruntaiele arhivelor MApN şi SIE. Rachetele SCUD foloseau combustibil extrem de toxic format din carburant și oxidant. Amestecul se prepara de soldați protejați cu echipament special și măști pentru gaze. Pentru poziționarea rachetelor se foloseau macarale de incărcare, iar lansarea se făcea de pe mașini specializate. Computerele de lansare erau de la firma Hewllet Packard. Fiecare pluton era dotat cu 6 astfel de computere. Rachetele de tip 8K11 erau plasate pe mașini șenilate. Rachetele dispuneau de plutoane de radiolocație. Tragerile de antrenament se făceau in cadrul aplicațiilor militare din stepa sovietică. Ultimul comandant al unității de rachete de la Ineu a fost colonelul Porumb.


Scuze, sistemul automatizat de introducere a aviaţiei şi rachetelor AA in luptă se numea Almaz 2 nu Kamaz. Detalii despre cum a fost el folosit de chiar comandantul FAM romaneşti impotriva propriilor subordonaţi in decembrie 1989 găsiţi la: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=6663


1. Pe de altă parte, discreditarea forţei militare sovietice a fost una din metodele practicate de toţi şobolanii incompetenţi din MApN şi actualii politruci proveniţi din Securitate după 1989, pentru a fi băgaţi in seamă de americani. In realitate, intrebuinţarea in luptă a rachetelor SCUD in cadrul unui război clasic era bine reglementată. Aceste rachete, care dispuneau de sistem de navigaţie inerţial performant (spre deosebire de copiile coreene şi chinezeşti livrate irakienilor şi copiate la randul lor incomplet şi utilizate in primul război din Golf), făceau parte dintr-un complex de cercetare-lovire sovietic la fel de performant ca şi omologul său american Assault-Breaker sau PLSS. Elementul de descoperire a ţintelor de lovit era avionul Tu-22/22M, prevăzut cu SLAR (side looking airborne radar): http://www.radartutorial.eu/20.airborne/ab06.en.html


Avionul patrula la inălţimi de 10.000 – 15.000 m paralel cu graniţa sau cu linia de contact, undeva la 50 km inapoia ei. Obiectivele vizate erau raioanele de concentrare ale blindatelor (suprafața 20/10 km pentru regimentul compus din aproximativ 100 de tancuri) sau aerodromurile de bază ale aviaţiei de vanătoare-bombardament situate ambele la distanţe de 200 km de linia de contact. Odată descoperit pe radar obiectivul, coordonatele sale, detaliile de amplasare etc., erau transmise printr-o linie de date la centrul de conducere al tragerilor existent la fiecare baterie SCUD şi situat la 20-30 km de linia de contact. Calculatorul integrat realiza automat traiectoria balistică şi detaliile ei erau introduse in sistemul de navigaţie al rachetei. Rachetele SCUD transportau o incărcătură de luptă de 500-1.500 kg compusă din 200 de bombe anti-tanc sau antipersonal dispuse in casete şi reglate să se disperseze la inălţimi de 100-2.000 m. Cele anti-blindate dispuneau de ampenaje şi cap magnetic de căutare a ţintei in raionul de dispersare.


Adio, școală de rachete !


Povestea rachetelor romaneşti incepe in anii ’70, cand la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul in pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. Specialiştii DIE primiseră sarcina realizării rachetelor purtătoare de focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Se pare că proiectul nu a avut succes, Armata achiziţionand in cele din urmă rachete operativ tactice (ROT) de la sovietici. Jurnalistul Doru Braia işi aduce aminte de măsurile de pază extreme luate de unităţile militare care aveau in dotare astfel de echipamente. Astfel, numai pentru că a indrăznit să se dea jos de pe bicicletă pe drumul spre localitatea Şicula, la marginea pădurii (circa 4 Km de Ineu), Braia a fost reţinut de militari (dispozitivul Vigilenţa, cum se numea la vremea aceea), percheziţionat şi interogat. Se apropiase nepermis de mult de rampele de lansare poziţionate in zonă.


La mijlocul anilor ’80, rachetele erau modificate la institutele de cercetare militară de pe Şoseaua Olteniţei, pentru a putea purta arme de distrugere in masă. In mare parte rachetele achiziţionate de regimul comunist din Uniunea Sovietică au fost valorificate pe diferite filiere. Sub scutul NATO s-a ales praful de strategia naţională de apărare antiaeriană, ca dealtfel şi de şcoala de rachetistică autohtonă. Specialiştii spun că deși era una dintre puținele țări din cadrul Tratatului de la Varșovia, care-și dezvoltase o școală de rachetistică, in ultimii ani, Romania a ajuns un fel de apendice al statelor occidentale puternic industrializate și militarizate.


In ceea ce priveşte planurile secrete de cercetare şi producţie a rachetelor cu rază medie de acţiune autohtone, au fost declasificate prea puţine documente. Despre unul dintre acestea, raportul secret nr. M. 02749 din 11.04.1989 s-a vorbit in presă. Era vorba despre cumpărarea unei tehnologii de turnare automată a incărcăturilor de propulsie pe bază de pulberi compozite, destinată “fabricării de rachete cu performanţe superioare pentru inzestrarea armatei” in valoare de 3,75 mi¬lioane de dolari. Contractul 250/88 a fost semnat de ICE Romtehnica in 1988 cu firma austriacă Tencom Ltd., suma fiind inclusă in planul de import al Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice.


“1.Ca să aveţi un reper, vă amintesc faptul că tatăl meu a fost printre primii specialişti in domeniul rachetelor. După ce a absolvit Academia de comandă şi stat major ca maior de aviaţie in 1962, a fost repartizat comandant al primului divizion tehnic (structură care se ocupa cu formarea şi testarea rachetelor AA). Am copilărit printre rachete şi am fost pasionat de programele cosmice sovietice şi americane. Prin 1965 a sosit in Romania şi prima serie de rachete operativ tactice, prescurtat ROT (racheta R-3 era o variantă modernizată şi perfecţionată prin adăugarea de către ruşi a incă o treaptă la cea germană A4). Sovieticii o introduseseră in inzestrare după o serie de teste in poligonul Kapustin Yar de la marea Caspică in 1951-1953. Comburantul şi carburantul utilizate erau acelaşi ca la rachetele AA Dvina şi Volhov (SA-27/34) din cadrul apărării AA. Despre cunoştinţele in domeniul balisticii rachetei pe care le posedă actualii specialişti romani, vă asigur că ele sunt apropiate de zero.


2. Rachetele din familia SCUD (150/300/550 km) sunt balistice tactice – cu rază scurtă de acţiune. Sovieticii considerau RDG-ul, Cehoslovacia şi Bulgaria drept ţări din primul eşalon al Tratatului de la Varşovia. Motiv pentru care au aprobat exportul de rachete Scud. Romania şi Ungaria erau considerate ca făcand parte din eşalonul 2 şi n-au fost inzestrate niciodată cu aşa ceva. Bulgarilor, sovieticii le-au construit şi o fabrică de VX in nord-estul ţării pentru a echipa ogivele SCUD-urilor lor. Fabrica acum aparţine grupului spaniol MAXAM, cu care Cornel Purcărea a făcut contractul de dezasamblare la Băbeni a proiectilelor taiwaneze.”, spune unul dintre specialiștii romani.


Vectorii fără pilot


Drona TU 143 VR-3 Reis este poate cea mai concludentă dovadă că in timpul intervenţiei străine din decembrie 1989, serviciile secrete străine nu erau interesate de Revoluţie, ci de proiectele nebuneşti ale dictatorului. Piloţi şi cercetători romani, angajaţi in fostele baze aeriene romaneşti, işi aduc aminte că Nicolae Ceaușescu dăduse ordin să se construiască prima rachetă de croazieră romanească. Proiectul era bazat pe modificarea avionului de cercetare fără pilot TU-143, achiziţionat de la sovietici in 1988.


„Ca pilot şef la Baza aeriană de la Feteşti in anii’88-‘90 am fost desemnat să efectuez programul de incercări in zbor al unei rachete aer-aer romaneşti. In Romania, centrul de cercetări şi producţie in domeniul rachetelor se afla la Crangul lui Bot de langă Ploieşti. In teste era atunci la Crangul lui Bot şi mai apoi la Baza de la M. Kogălniceanu nou achizitionatul (din 1988) avion fără pilot, in fapt o rachetă de croazieră fără focos, utilizat pentru cercetarea aeriană. In speranţa că inginerii romani vor fi capabili să realizeze o replică a acestuia.


Ulterior, cam prin 1997, escadrila de TU-143 a dispărut pur şi simplu din inzestrarea armatei.”, povestește unul dintre piloții militari participanți la proiect.


Cum s-au volatilizat aeronavele TU 143 (VR-3 Reis), primele avioane de cercetare fără pilot, achiziţionate de armata romană de la sovietici ? Nu se știe. Este ținut la secret ca mai toate crimele și talhăriile post-decembriste. După mai bine de 20 de ani, Karrar – o aeronavă similară cu TU 143 era prezentată de regimul de la Teheran, drept ameninţare pentru duşmanul american. Dacă ne gandim că ultima vizită externă a lui Nicolaie Ceaușescu, nu se știee in ce scop, a fost exact in Iran, putem spune că avionul fără pilot făcea parte dintr-un proiect ceauşist incadrat, la nivelul anului 1988 la categoria Secret de Stat. Vorbim despre un “proiect”, pentru că dictatorul intenţiona să realizeze o racheta de croazieră romanească, pornind de la platforma TU-143 (VR-3).


Au tras cu ochiul la sovietici


Rachetiştii spun că probabilitatea ca o salvă simultană de rachete de croazieră (zburand la 50 m inălțime cu dese schimbări de direcţie) să neutralizeze şi să creeze breşe prin sistemul de apărare antiaeriană a inamicului, este mai mare decat cea a lansării rachetelor SCUD care n-au precizie. Abaterea probabilă a acestora din urmă, fiind de ordinul a 4-5 km. Ceea ce in cazul unei baze aeriene dispuse in jurul pistei de 2,5 km sau a unei baterii de rachete anti-aeriene in dispozitiv circular cu raza de 800 m inseamnă rateu sigur.


Am stat de vorbă cu foşti piloţi de la Baza Aeriană Feteşti, dar şi cu ofiţerii care asigurau “protecţia internă” a programelor de incercări in zbor pentru rachetele aer-aer romaneşti in perioada 1988-1990. Aceştia işi aduc aminte că, la Centrul de Cercetări şi Producţie in domeniul rachetelor de la Crangul lui Bot (astăzi ELMEC Ploieşti) şi la baza militară de la Mihail Kogălniceanu, era in teste un avion fără pilot (in fapt o rachetă de croazieră fără focos), utilizat pentru cercetarea aeriană. Inginerii romani sperau că vor fi capabili să realizeze o replică imbunătăţită a modelului TU-143, capabilă să poarte focoase nucleare. Rachetiştii spun că proiectul era fezabil.


Serviciile secrete romaneşti au tras cu ochiul la fraţii sovietici care dezvoltaseră pe TU-143, modelul TU-300 Korshun. Sovieticii păstraseră pentru TU-300 motorul TR3-117 (de la TU 143) cu tracţiunea de 640 kg Forţă, modificandu-i suprafaţa in plan a aripii (delta in loc de aripă trapezoidală) şi lungind fuselajul pentru a mări rezerva de carburant şi incărcătura utilă transportată. TU-300 cantărea 3 tone şi avea rază de acţiune de 1.000 km. Sistemul de navigaţie era similar celui de pe rachetele americane de croazieră Tomahawk. O varianta TU-300 prevăzută cu radar side-looking airborne, servea pentru depistarea ţintelor de suprafaţă de tip aerodrom sau baterii de rachete AA. Alta, prevăzută cu bombe in casete (1.000 kg), inmagazina in memorie coordonatele ţintei şi apoi o ataca.


Ca de obicei, cand vine vorba despre subiecte sensibile, MApN răspunde telegrafic:





Domnului Ovidiu Ohanesian


- Coronapress -


Referitor la solicitarea dumneavoastră, vă comunicăm următoarele informaţii:


In dotarea Armatei Romaniei nu mai există avioane VR-3, Muzeul Aviaţiei din Bucureşti avand un astfel de avion ca exponat.


In anul 1983 au fost achiziţionate 11 aparate VR-3 din fosta U.R.S.S. Ele au fost utilizate in perioada 1983-2001 pentru zboruri de antrenament in vederea formării şi menţinerii deprinderilor operatorilor.


Din cauza epuizării resursei de zbor, aceste aparate au fost scoase din exploatare şi au fost inlocuite cu avioane fără pilot de tip Shadow.


Biroul de presă


Aeromodelul american, făcut la cercul de pionieri


Așadar, proiectul rachetei de croazieră romaneşti se baza pe platforma unui TU-143, modificat şi echipat cu motorul reactiv Turbomeca Artouste III B, folosit pentru elicopterele IAR-316 B Alouette III. Motorul dezvolta 650 kgF, la un consum specific inferior lui TR3-117 (motorul TU-143), avand in acelaşi timp un gabarit mai mic. Ca şi in cazul rachetelor ROT, fără nicio explicaţie, prin 1997 escadrila de TU-143 romanească a dispărut pur şi simplu din inzestrarea armatei. Au fost inlocuite cu aparatele Shadow 600, de producţie americană, despre care specialiştii romani au o părere foarte proastă. Achiziţia avioanelor spion Shadow 600 a fost supervizată de prietenul fostului şef SIE Ioan Talpeş, dr. inginer Vasile Pascu, nume de cod “Doctorul”. La vremea aceea, Pascu era colonel sub acoperire la firma Telespatzio.


De abia in aprilie 2012, Traian Băsescu a găsit potrivit să-și reafirme poziția de lider regional prezentandu-ne ordinul “marelui licurici” de a intra intr-un program american de drone strategice, ca pe un succes personal. Pe scurt, statul roman care nu se hotărase incă dacă mai are nevoie sau nu de flotă militară aeriană, se angaja să participe la achiziția unor echipamente invizibile la propriu și la figurat.


“La Chicago, ne-am dat practic acordul pentru programul de supraveghere şi recunoaştere AEGIS. Este vorba de o structură militară de cinci avioane fără pilot, care vor fi funcţie de nevoile tuturor celor 13 aflate la dispoziţie pentru culegere de informaţii terestre”, a declarat Băsescu, la sosirea de la summitul NATO de la Chicago.


AEGIS este un proiect internațional de supraveghere terestră și aeriană a statelor membre NATO, la care țara noastră participă alături de alte state (SUA, Germania, Italia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Cehia, Slovacia, Slovenia). Cele cinci drone (UAV) RQ-4B Global Hawks (fabricate de firma Northrop Grumman) la care face referire președintele, făcand parte dintr-un sistem complex de supraveghere aeriană a Europei, care va furniza informații pentru scutul antirachetă. Specialiștii militari estimau că sistemul de supraveghere va costa cinci miliarde de dolari. Cartierul general ca dealtfel și baza unde vor staționa dronele vor fi amplasate la Sigonella in Italia. Ca urmare, romanii nu vor vedea nici măcar culoarea dronelor achiziționate, rolul statelor partenere in proiect fiind acela de a asigura amplasamente la sol pentru sistemele de comunicații și radar.


Cat despre performanţele aeronavei Shadow in comparaţie cu TU 143, dar şi despre alte proiecte secretizate de MApN, folosite chiar in evenimentele din decembrie 1989, citiţi comentariile unui specialist militar a cărui identitate am ales să o protejez.


“1. Shadow este un aeromodel făcut la cercul de pionieri in comparaţie cu TU 143. Escadrila de avioane fără pilot Tu-143 a operat incepand din 1988 la Baza Aeriană de la Mihail Kogălniceanu. Şi a fost utilizată in misiuni de recunoaştere pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. In Marea Neagră şi in spaţiul aerian al Bulgariei. Inginerii direcţiei Inzestrare işi propuseseră modificarea acestui aparat in sensul transformării lui in rachetă de croazieră lansată de la sol/navă sau acroşată sub fuselaj de bombardierul IL-28 şi de avionul de vanătoare-bombardament IAR-93. De altfel, irakienii au fost interesaţi de achiziţionarea lui IAR-93 doar in varianta inarmării lui cu TU-143.


2. Dacă tot vă interesează TU-143, in acelaşi an 1988 am urmat cursul de cercetare şi luptă radio-electronică de la Craiova, fiind autorizat să operez echipamentul SPS-141 MW (introdus atunci in dotare), acroşat in grinda de sub fuselajul MIG-21. Despre performanţele staţiei de bruiaj SPS-141MVG, o versiune inferioară MW, impotriva aceleiaşi versiuni de rachete Hawk MIM-23A care a intrat in inzestrarea armatei romane după ce a fost casată ca uzată moral de olandezi citiţi…





Eduard Ovidiu Ohanesian

---