Dosarul Vișina, crimă fără pedeapsă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a mai adăugat incă o verigă in lanțul condamnărilor impotriva Romaniei, pentru crime abominabile comise de autoritățile comuniste in decembrie 1989. Zilele trecute, CEDO a admis incă 40 de plangeri la adresa statului roman și a publicat cateva hotărari referitoare la persoanele ucise, in perioada 21-28 decembrie 1989, in localitățile București, Brașov, Timișoara și Vișina.


Spre deosebire de celelate cazuri, dosarul Vișina este unul cu totul deosebit datorită faptului că printre victime se afla și jurnalistul Ian Parry. Ca un făcut, cetățeanul britanic, Parry, avea bagajul doldora de probe din timpul evenimentelor sangeroase ale revoluției romane și era singurul pasager al cursei București-Belgrad, implicată in catastrofa aeriană. Mai precis, in 28 decembrie 1989, in localitatea Vișina, a avut loc un accident care a rămas și astăzi nerezolvat datorită secretizării abuzive. Inițial, comisia de anchetă concluziona că aeronava companiei Tarom de pe ruta Bucureşti-Belgrad a fost doborită datorită “impactului cu un obiect dur”. Ulterior, procurorii au precizat că asupra aeronavei s-a tras cu muniție de război, rachetă, muniție de mitralieră grea sau obuz de artilerie anti-aeriană. In catastrofă și-au pierdut viața șase membri ai echipajului romanesc şi reporterul de 24 de ani, Ian Parry, angajat al ziarului “Sunday Times”.





Execuție la comandă ?





Anchetatorii au mai stabilit că Parry avea asupra sa numeroase filme şi fotografii de la Comitetul Central PCR din timpul revoluţiei. Cert este faptul că, odată cu prăbușirea avionului, toate materialele documentare obținute de ziarist au dispărut. S-a stability de asemenea că, in timpul evenimentelor din 1989, Parry luase legătura cu un fotograf, angajat al Intreprinderii de Mecanica Fină din capitală, Matei Gheorghe. Făcuseră schimb de fotografii și materiale documentare, după cat se pare, Gheorghe, fiind unul dintre primii martori la execuția generalului Vasile Milea in Comitetul Central al PCR. In lipsa probelor directe, s-a speculat că Milea fusese degradat și impușcat de generalul Corneliu Parcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice.





Mușamalizarea dosarului





Nu este clar nici astăzi ce anume a lovit aeronava cu pricina și nici cum a decolat in condițiile in care, in 28 decembrie 1989, era interdicție aeriană. Avionul nu a fost somat, nu a fost incadrat de avioane militare, așa cum se procedează in mod normal, și a fost doborat la scurt timp după decolare. Ancheta a durat trei decenii, timp in care, in dosar s-au schimbat anchetatorii. După schimbarea garniturii de procurori, in mod repetat s-a incercat mușamalizarea crimei, prin schimbarea expertizei, acreditandu-se ideea că avionul s-ar fi prăbușit din cauza givrajului, o depunere de gheață care ar fi afectat portanța aeronavei. După audierea urmașilor victimelor (printre care se numărau și cateva persoane care lucrau direct in domeniul aviatic), fostul adjunct al șefului Parchetului Militar, generalul Dan Voinea, povestește că a infirmat soluțiile cu dedicație date in dosar. Rudele aviatorilor decedați declaraseră că in condițiile date, aeronava nu putea fi doborată de givraj. De asemenea, anchetatorii au descoperit in jurnalele de luptă ale unităților militare din Boteni, in apropierea locului prăbușirii că, militarii au executat trageri chiar in ziua tragediei.





Tunurile lui Ceaușescu





Referitor la muniția folosită pentru a dobora aeronava de la Vișina, datorită eforturilor de mușamalizare a dosarului, presa a făcut numeroase speculații. S-a spus că fragmentele metalice găsite in eleroanele blocate ale aeronavei ar fi fost schije dintr-o rachetă antiaeriană sau chiar din bombe de aruncător ( calibru 82 sau 120 mm ) aflate in dotarea MApN la acea dată. S-a vorbit foarte puțin despre tunurile AA de calibru 100-110 mm, pe care Nicolae Ceaușescu se străduia să le ascundă, declarandu-le de calibru inferior, pentru a nu incălca tratatele de neproliferare la care Romania era parte. Tunul de acest calibru avea o bătaie de circa 12.000 metri, folosind obuze cu fragmentație in greutate de 35 kg și era ideal pentru doborarea țintelor aeriene. Surse din cadrul MApN afirmă că inainte de 1989, Romania deținea 4000 de astfel de tunuri, o parte dintre acestea fiind ascunse in depozitele unei unități militare din apropierea localitatății Dăbaca, județul Cluj. Ulterior, odată cu accederea in organizațiile euroatlantice, tunurile antiaeriene de mare calibru au fost distruse.





Eduard Ovidiu Ohanesian

---